vineri, 11 iulie 2014

...din plamada lui Dumnezeu

Oamenii pe care îi întâlneşti, situaţiile cu care te confrunţi, cuvintele pe care le auzi, fie ca vrei, fie ca nu vrei, lasă un semn în tine, în ceea ce eşti şi te modelează în ceea ce eşti acum.
De mic copil m-am simţit atrasă de pământurile acestea, nu pentru că această legătură mi-ar acorda oarecare beneficii materiale ci pur şi simplu pentru ca ele mi-au hrănit sufletul.
Am crescut la oraş, plămada a industrializării forţate pe care au cunoscut-o părinţii mei. Am locuit la bloc, am văzut soarele ţâşnind de după coşuri fumegande ale uzinelor, am atins cu degetele asfaltul. Am jucat şotron, prinselea şi am desenat cu cretă colorată. Am fost la şcoală în cartier şi am învaţat bine.
Dar sufletul meu a tresărit dintotdeauna departe de acestea. Undeva, la capătul unui drum lung, menit parcă să te spele de orice urma de oraş, o altă lume hrănea sufletul meu însetat. Bunicii mei au fost părinţii mei spirituali. M-au hrănit cu iubire, cu poveşti, cu căldură dar mai ales cu Dumnezeu şi mi se pare esenţial să îi pomenesc ori de câte ori vorbesc despre mine pentru că ei sunt într-adevăr o mare parte din sufletul meu care ar fi atât de searbăd fără ei.
Căsuţa albastră cu prispă înaltă, via roditoare, fânul proaspăt cosit, biserica în vârf de deal păzită de stejarul cel de pururi, parcă de însuşi Dumnezeu semănat acolo… par doar idei bucolice, copiate dintr-o carte. Dar cât har este în ele, câtă natură divină este în seara ce adună oamenii pe la casele lor după o zi istovitoare de muncă. Veşnicia s-a născut la sat…Într-adevăr, satul respiă eternitate, aici s-a durat un suflet şi o conştiinţă pe care lumea modernă le-a uitat sau nici măcar nu le-a cunoscut.
Aş vrea să vorbesc despre această lume fermecată care mai crede încă în demoni şi în sfinţi, care mai clădeşte troiţe la răscruci şi pleacă la drum facându-şi semnul sfintei cruci.
La ţară timpul pare să se scurgă mai alene. Ziua începe în cântec de cocoş şi stropi de rouă. Când soarele nu şi-a brodat încă perdeaua de lumină, ţăranul se pregăteşte să plece la câmp. Îşi bate sapa sau îşi ascute coasa, înjugă vaca, femeia pregăteşte desaga de merinde şi pornesc. Colbul se trezeşte sub greutatea carelor. Sătenii îşi dau bineţe. Şi trudesc. Cuprind cu privirea bucata de pământ şi se jertfesc pentru ce le-a dat Dumnezeu.
Ţăranul trăieşte cu Dumnezeu.


*Postarea face parte dintr-o serie mai veche pe care am inceput-o acum ceva timp, despre viata la tara prin ochii copilului de altadata.

Un comentariu: